Teama de eșec nu se manifestă întotdeauna în mod dramatic. Adesea se ascunde în situații cât se poate de obișnuite. Atunci când vrem să schimbăm ceva, dar până la urmă ne spunem că încă nu este momentul potrivit. Când avem o idee bună, dar preferăm să nu o împărtășim nimănui. Sau când ne gândim atât de mult la o decizie importantă, încât în cele din urmă nu mai facem nimic. Între timp, bineînțeles, reușim să analizăm de zece ori toate scenariile posibile care, cel mai probabil, nu se vor întâmpla niciodată. Și, cu cât ținem mai mult la ceva, cu atât aceste îndoieli tind să se facă auzite mai puternic.

##lb-article-reco##

Teama de eșec, numită uneori și atichifobie, este o frică intensă de a eșua sau de a nu reuși să facem ceva așa cum ne-am dori. Nu ține doar de muncă sau de performanță. La unele persoane apare în relații, la altele în timpul unor schimbări importante în viață sau atunci când trebuie să iasă din ceea ce le este familiar și le oferă siguranță. Paradoxul este că această teamă adesea nu arată ca o teamă. Se poate ascunde în spatele perfecționismului, al amânării, al analizei neîncetate sau al senzației că încă nu suntem suficient de pregătiți. Tocmai în aceste momente rămânem adesea cel mai mult pe loc.

Când aud despre teama de eșec, mulți oameni se gândesc automat la o încredere scăzută în sine. Da, încrederea în sine joacă un rol important. Dacă ne îndoim de noi mult timp, ajungem mult mai ușor să credem că nu vom reuși să facem ceva. Doar că problema nu este întotdeauna doar faptul că „nu avem suficientă încredere în noi”. O influență puternică o are și presiunea pe care o punem asupra noastră. Nevoia de a avea totul sub control. Teama de a greși. Senzația că nu avem voie să eșuăm nici în fața celorlalți, nici în propriii ochi. Ca și cum creierul nostru ar funcționa uneori după regula: ori faci totul perfect, ori mai bine nu începi deloc. Și exact aici teama de eșec începe să devină epuizantă. Nu mai este vorba doar despre o sarcină sau despre o decizie importantă. Cea mai mare presiune vine, de obicei, din propria minte. Când simțim că valoarea noastră depinde în primul rând de performanță, orice posibil eșec devine mult mai înspăimântător. O greșeală nu mai este atunci doar o simplă greșeală. Avem impresia că spune ceva despre noi înșine.

Vestea bună este însă că teama de eșec nu trebuie să aibă ultimul cuvânt. Asta nu înseamnă că îndoielile vor dispărea peste noapte, dar există modalități de a le gestiona și de a nu le lăsa să decidă în locul nostru. În continuare, vom vedea câteva abordări care pot ușura întregul proces.

Nimeni nu vrea să eșueze. Nimeni nu vrea să greșească sau să trăiască o dezamăgire. Însă, în mod surprinzător, tocmai încercarea de a evita eșecul cu orice preț ne ține cel mai mult pe loc. În realitate, eșecul este o parte firească a vieții, a învățării și a dezvoltării personale. Iar majoritatea oamenilor pe care astăzi îi considerăm de succes au în urmă mult mai mulți pași greșiți decât pare la prima vedere. Diferența constă, de obicei, mai ales în felul în care ne privim propriile greșeli. Unii le văd ca pe o dovadă a propriei incapacități, alții ca pe un feedback care îi poate ajuta să procedeze diferit data viitoare. Tocmai această diferență hotărăște dacă rămânem pe loc sau mergem mai departe.

Poate părea simplu, dar schimbarea felului în care ne privim propriile greșeli poate diminua chiar și teama în sine. În loc să ne gândim mereu la tot ce ar putea merge prost, uneori ajută să ne concentrăm mai degrabă pe ceea ce ne poate oferi o anumită experiență. Experiențele, chiar și cele neplăcute, sunt adesea cele care ne ajută cel mai mult să evoluăm.

Cu cât avem așteptări mai mari, cu atât ne putem bloca mai ușor înainte chiar de a începe. Creierul nu percepe o sarcină amplă ca pe o succesiune de pași, ci ca pe un singur lucru uriaș, care pare epuizant chiar și numai când ni-l imaginăm. De aceea, este adesea mult mai simplu să împărțim lucrurile în părți mai mici. Când construiți o casă, nici atunci nu începeți cu acoperișul. Totul se construiește treptat, de la temelie, cărămidă cu cărămidă. La fel funcționează și schimbările mari, provocările noi sau consolidarea încrederii în sine. În loc să punem presiune pe noi să rezolvăm totul deodată, ne ajută să ne concentrăm pe un singur lucru concret pe care îl putem face chiar acum. Când transformăm un obiectiv mare în ceva mai mic și mai realist, acesta nu mai pare atât de paralizant. În plus, micile reușite funcționează mult mai bine decât presiunea constantă de a obține un rezultat perfect. Treptat, căpătăm mai multă încredere că putem face anumite lucruri, chiar dacă la început ne temeam de ele. Iar astfel se schimbă, încetul cu încetul, și relația cu propria teamă.

La prima vedere, perfecționismul poate părea o calitate. Doar că realitatea este adesea puțin diferită. Așteptăm momentul ideal. Condițiile ideale. Dispoziția ideală sau sentimentul că, în sfârșit, vom fi suficient de pregătiți. Totuși, de cele mai multe ori, acest moment nu vine niciodată. Și astfel, în loc să începem, rescriem, analizăm, amânăm și ne convingem că încă nu este momentul potrivit. În cele din urmă, nu este vorba atât despre teama de munca în sine, cât despre teama că rezultatul nu va fi suficient de bun. Cu cât ținem mai mult la ceva, cu atât punem mai multă presiune pe noi. Astfel, în mod surprinzător, perfecționismul poate să nu ne ajute să avansăm, ci, dimpotrivă, să ne țină pe loc. Când simțim că totul trebuie să fie perfect, ne este adesea mult mai greu să facem chiar și primul pas.

Propriul dialog interior poate influența mult mai multe lucruri decât admitem uneori. Dacă ne repetăm mereu că nu vom reuși, că nu suntem suficient de buni sau că oricum rezultatul nu va fi perfect, nu este de mirare că nu ne grăbim să încercăm lucruri noi.

Ne poate ajuta să învățăm să înlocuim treptat gândurile negative cu unele mai pozitive și mai încurajatoare. Nu în sensul de a ne amăgi că totul va ieși minunat și perfect, ci mai degrabă de a înceta să fim mereu atât de duri cu noi. Mintea noastră poate fi uneori surprinzător de severă. Și, dacă suntem sinceri, mulți dintre noi nu am vorbi niciodată cu altcineva atât de dur cum vorbim cu noi înșine. Încercați, așadar, să fiți puțin mai blânzi cu dumneavoastră.

Pe unii îi ajută afirmațiile pozitive, adică fraze scurte sau mesaje care ne ajută să schimbăm felul în care ne gândim la noi înșine. Nu trebuie să fie formule motivaționale exagerate. Uneori sunt suficiente propoziții foarte simple, precum: „Voi reuși.” „Voi duce acest proiect la capăt.” sau „Pot să încep chiar și fără să am totul perfect sub control.”

La fel de importantă este și acceptarea propriilor puncte forte și puncte slabe. Nimeni nu este perfect și nimeni nu face totul fără greșeli. Când încetăm să mai așteptăm perfecțiunea de la noi înșine, ne este adesea mult mai ușor să facem primul pas, chiar și fără certitudinea că totul va ieși excelent.

• - Încercați, din când în când, să nu mai puneți atât de multă presiune pe dumneavoastră.
• - Oferiți-vă un moment de liniște.
• - Faceți-vă o bucurie și fără să simțiți că trebuie mai întâi să o „meritați”. O atitudine mai blândă față de propria persoană nu este o slăbiciune. 

Este interesant că, de cele mai multe ori, curajul nu vine înainte de acțiune, ci abia după ea. Rareori căpătăm încredere așteptând să vedem cum se va termina totul. Tocmai experiențele ne ajută cel mai mult să evoluăm: prin ele descoperim treptat că multe dintre temerile noastre păreau, în minte, mult mai dramatice decât s-au dovedit a fi în realitate. Nu este vorba să ne aruncăm imediat cu capul înainte în orice. Pe unii îi ajută mindfulnessul, meditația sau lucrul cu propriul dialog interior, despre care am vorbit deja. Pe alții, mișcarea regulată, notarea gândurilor sau momentele în care încetează să mai pună atât de multă presiune pe ei.

Un lucru este important — să nu începem să ne privim propria teamă ca pe o dovadă că nu vom reuși.

Depășirea fricii de eșec nu ține de o singură decizie și nici de o mentalitate perfectă. Este mai degrabă un proces treptat, pe parcursul căruia ajungem să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, propriile reacții și motivele pentru care unele situații ne pot bloca mai mult decât altele. Și poate că tocmai aici se află cea mai mare diferență. Nu în faptul că nu ne mai este teamă. Teama este firească. Important este însă să nu ne domine, să nu înceapă să ne dicteze deciziile, posibilitățile sau lucrurile pe care ne permitem să le încercăm. Multe momente importante din viață nu apar atunci când suntem sută la sută siguri pe noi. Ci atunci când, în ciuda incertitudinii, ne permitem să începem.