Pe de o parte, știm că ar trebui să începem. Pe de altă parte, apare brusc o nevoie extrem de puternică de a face orice altceva. Procrastinarea nu înseamnă doar simpla amânare a sarcinilor. Adesea, este momentul în care creierul alege automat ceva mai ușor și mai plăcut. De aceea ne este atât de ușor să intrăm pe rețelele sociale, să pornim un videoclip sau să ne întindem puțin. Și cu cât sarcina din fața noastră este mai mare sau mai neplăcută, cu atât mai puternic simțim nevoia să ne îndepărtăm de ea.

##lb-article-reco##

Pentru fiecare dintre noi, lucrurile stau puțin diferit. Unii fug de plictiseală, alții de presiunea de a performa, iar alții de senzația că sunt copleșiți de obligații. Există însă câteva motive care se repetă cel mai des. Care sunt acestea?

Există sarcini de care ne apucăm imediat. Și mai există celelalte. Cele care vă trezesc brusc o poftă irezistibilă de a reorganiza e-mailurile, de a vă face o cafea, de a asculta un podcast, de a călca, de a porni mașina de spălat sau, cu totul pe neașteptate, de a face ordine în sertarele din bucătărie.

Nu orice sarcină aduce o senzație imediată de recompensă. Tocmai de aceea amânăm cel mai des lucrurile care ni se par plictisitoare, epuizante sau prea solicitante. Cu cât simțim mai multă presiune în jurul unei sarcini, cu atât ne convingem mai des că vom începe imediat. Doar că acest „imediat” se poate prelungi fără probleme până la o jumătate de zi. Iar între timp apare, încet, și senzația neplăcută că, de fapt, ar trebui să facem altceva.

Paradoxul este că, de cele mai multe ori, partea cea mai grea nu este munca în sine, ci momentul de dinainte. De aceea, adesea funcționează ceva foarte simplu — să nu ne gândim la întreaga sarcină dintr-odată. În schimb, să o împărțim în pași mici, care nu par atât de înfricoșători. Pentru că, din punct de vedere psihic, este mult mai ușor să deschidem un document și să scriem prima propoziție decât să realizăm un proiect întreg.

Teama este mult mai frecventă decât recunosc cei mai mulți dintre noi. Nu amânăm întotdeauna activitățile pentru că suntem leneși sau nemotivați. Uneori, ceea ce ne oprește este pur și simplu teama că rezultatul nu va fi suficient de bun. Și cu cât ne pasă mai mult de ceva, cu atât simțim adesea mai multă presiune. Acest scenariu este suspect de familiar. Vreți să scrieți ceva, să începeți un proiect nou sau să vă apucați de o sarcină importantă… dar în minte pornește imediat un carusel de gânduri. Dacă nu va fi perfect? Dacă dau greș? Dacă ceilalți își dau seama că, de fapt, habar n-am ce fac...

Așa că preferăm să nu începem deloc.

Perfecționismul joacă adesea un rol important. La prima vedere, poate părea o calitate, dar realitatea este de multe ori puțin diferită. Așteptăm momentul ideal, dispoziția ideală sau senzația că, în sfârșit, suntem perfect pregătiți. Numai că acest moment, de obicei, nu mai vine. În loc să avem sarcina terminată, ajungem să stăm cu zece file deschise, să ne ocupăm de detalii mărunte și să ne convingem că încă nu este momentul potrivit să începem. La toate acestea se adaugă adesea și teama de părerea celorlalți. Unii nu vor să greșească în fața colegilor, alții simt că trebuie să facă totul sută la sută. Iar uneori este suficient doar gândul că rezultatul nu va fi pe măsura așteptărilor. Această presiune ne poate bloca surprinzător de repede.

Un alt motiv frecvent este simpla suprasolicitare. Atunci când ne asumăm prea multe, devine greu să ne dăm seama cu ce să începem. Un calendar supraaglomerat, multitaskingul, trecerea continuă de la o sarcină la alta sau senzația că trebuie să le facem pe toate deodată ne pot copleși mintea surprinzător de repede. Iar când sunt prea multe de făcut, creierul alege adesea automat varianta cea mai simplă — amânarea. Dimineața avem impresia că astăzi vom recupera tot. Răspundem la câteva mesaje, rezolvăm e-mailurile, verificăm repede ceva, între timp un telefon, apoi altul… și, dintr-odată, s-a făcut seară. Iar lucrul cel mai important? Tot în așteptare.

Lipsa unor priorități clare este adesea o problemă mai mare decât lipsa timpului în sine. Pentru că, atunci când încercăm să facem totul deodată, ajungem deseori să nu mai avem energia necesară pentru a ne concentra cu adevărat la nimic.

Înainte, în timpul lucrului, ne întrerupea cel mult un telefon sau colegul de alături. Astăzi avem surse de distragere literalmente peste tot în jur. Notificări, rețele sociale, file deschise, videoclipuri, mesaje sau nevoia de a verifica mereu ceva. În plus, creierul se obișnuiește repede cu stimularea imediată și cu dozele scurte de divertisment. Tocmai de aceea ne este tot mai greu să rămânem concentrați mai mult timp asupra unui singur lucru. Autocontrolul joacă și el un rol important. Nu în sensul că trebuie să fim productivi în fiecare minut al zilei, ci prin capacitatea de a nu ne lăsa atrași de fiecare impuls din jur. Cu cât sarcina din fața noastră este mai solicitantă sau mai puțin plăcută, cu atât avem o tendință mai mare de a ne refugia în ceva mai simplu, care aduce o recompensă rapidă.

Problema este că mutarea continuă a atenției ne epuizează mult mai mult decât munca în sine. Și chiar dacă avem impresia că am făcut câte ceva toată ziua, seara descoperim adesea că lucrul cel mai important nu a avansat deloc.

Vestea bună este că nu trebuie să ne schimbăm viața din temelii, să ne trezim la patru dimineața și să notăm fiecare minut al zilei într-un tabel de productivitate. Funcționează mult mai bine schimbările mici, care se potrivesc cu adevărat în rutina de zi cu zi. Pentru că scopul nu este să fim productivi non-stop. Ci, mai degrabă, să ne creăm un sistem în care munca să nu ne epuizeze inutil chiar înainte de a ne apuca de ea.

• Uneori ajută să ne stabilim un singur obiectiv concret în locul unei liste nesfârșite de sarcini.
• Alteori, să împărțim o sarcină mare în părți mai mici, care nu par atât de înfricoșătoare.
• Iar câteodată este suficient să ne spunem că vom lucra la ea doar zece minute. Fără presiune, fără să ne gândim cât va dura totul.
• Și simpla limitare a surselor de distragere din jur poate face o mare diferență. Telefonul departe de birou, notificările oprite și nicio întrerupere.
• Și uneori? Uneori, cel mai bun pas este să renunțăm la ideea că trebuie să le facem pe toate singuri.

Pentru că, în cazul procrastinării, partea cea mai grea nu este adesea munca în sine. Ci primul pas, când, în sfârșit, ne apucăm de ea.

Dacă simțiți că nu puteți rămâne concentrați la lucru mai mult de câteva minute, nu sunteți singurii. Problema nu ține de motivație, ci de faptul că mintea respinge din start ideea mai multor ore de concentrare neîntreruptă. Tocmai de aceea, atât de mulți oameni folosesc cu succes metoda Pomodoro, denumită după cronometrul de bucătărie în formă de roșie. Este simplă, nu vă obligă să lucrați la turație maximă și vă ajută să împărțiți munca în segmente mult mai ușor de gestionat.

• vă stabiliți o singură sarcină concretă
• setați cronometrul la 25 de minute
• în acest interval vă concentrați asupra unui singur lucru
• după 25 de minute urmează o scurtă pauză de 5 minute
• după patru runde luați o pauză mai lungă

Astfel, munca nu mai pare atât de copleșitoare. În plus, mintea știe că pauza va veni în curând, nu abia seara, după opt ore în fața laptopului. Și ce să faceți în pauză? Ideal, orice vă îndepărtează pentru scurt timp de ecran. Unii se plimbă prin casă, alții își fac un ceai, fac câteva întinderi sau pur și simplu privesc pe fereastră câteva minute, fără să facă nimic. Și poate vă va surprinde cât de multe puteți realiza în 25 de minute de muncă atentă, fără întreruperi permanente.

Procrastinarea este un semnal că funcționăm la limită, că avem prea multe obligații în minte sau că așteptăm mereu tot mai mult de la noi înșine. Cu cât punem mai multă presiune pe noi, cu atât ne este uneori, paradoxal, mai greu să începem. Dar poate că nu este nevoie să ne întoarcem viața pe dos, să cumpărăm o agendă nouă și să plănuim o nouă versiune a noastră începând de lunea viitoare.

Uneori, cea mai mare diferență o face ceva foarte simplu — să începem cu un pas puțin mai mic decât ne-am propus inițial. Să deschidem un document. Să răspundem la un singur e-mail. Să dedicăm zece minute unei sarcini, în loc să așteptăm dispoziția, energia sau motivația ideală. Pentru că, în cele din urmă, tocmai pașii mici sunt cei care ne duc cel mai departe. Poate că, pentru astăzi, este suficient să nu mai începem cu vorbele: voi face asta mai târziu.